Articole, Psihologie

Oboseala empatică în psihoterapie

Reprezentativ

Oboseala empatică este o realitate prezentă în activitatea de psiholog, în special în cazul celor care lucrează direct cu persoanele afectate de diferite probleme și dificultăți emoționale. E o conditie asociată cu diagnosticul de Stres Traumatic Secundar si are ca simptome epuizarea fizică, emoțională și mentală resimțită de către terapeuți ca rezultat al implicării constante și intense în emoțiile și experiențele clienților lor.

Psihologii care își desfășoară munca într-un mod empatic investesc o cantitate semnificativă de energie și empatie în relația cu pacienții lor. Ne străduim să înțelegem, să simțim și să ne conectăm cu pacienții, empatizăm cu povestiri dureroase și traume emoționale. Acest nivel ridicat de implicare emoțională poate duce treptat la oboseală empatică.

Pentru a trata și preveni oboseala empatică, există câteva soluții recomandate.

Este foarte important să avem limite clare în relația cu pacienții. Aceste limite pot fi în ceea ce privește timpul petrecut în ședințe, disponibilitatea pentru contact în afara programului sau gradul de implicare emoțională în problemele pacienților, stabilirea unor pauze între ședinte. Este esențial ca psihologii să-și protejeze propriul echilibru emoțional și să evite suprasolicitarea constantă.

Delimitarea, poziționarea ca observator în participarea la evenimentele stresante, dureroase, traumatizante. Din poziția de participant, intrând în povestea pacientului de aproape, eventual chiar intrând în pielea celui direct afectat, putem să ințelegem si să empatizăm foarte mult, dar în același timp, vom fi și noi afectați. In supervizare am primit sfatul de a nu plânge cu pacientul, ceea ce a lovit direct în emotivitatea mea, pe care eu personal o vedeam a fi o resursa în alegerea acestei meserii. O văd și o tratez ca resursă, dar am înțeles că a plânge trezește în celălalt impulsul de a securiza, îngriji, asista. Iar în cazul în care suntem în cabinet, acest impuls îl scoate pe pacient din propria trăire și îi *fură* momentul de descărcare, compasiune cu propria istorisire și propria persoană din evenimentul prezentat. In același timp, afectarea emoțională și uneori chiar fizică, ne epuizează resursele , despre care trebuie să întelegem că nu sunt nelimitate.

Colaborarea și supervizarea cu alți profesioniști din domeniul psiho-terapeutic poate fi, de asemenea, benefică în tratarea oboselii empatice. Aceasta oferă un spațiu pentru reflecție, sprijin și schimb de idei cu colegii, ceea ce poate ajuta la gestionarea stresului și a presiunii emoționale.

Conectarea în relațiile echilibrate,cu partenerul/a de cuplu, membrii familiei si prietenii. Relațiile funcționale si suportive sunt cele  în care cupa noastra goală are sanse să fie  umplută prin conectare si prin crearea unui spațiu în care putem veni în mod natural cu nevoile si dorințele noastre, creand astfel și șansa împlinirii lor.

Deși pare foarte simplist, în mod real descopăr că nu acordăm timp si importanță auto-îngrijirii. Avem nevoie de timp și spațiu pentru a ne odihni, pentru a ne regenera resursele. Conectarea cu natura, conectarea cu animalele de companie, activități fizice regulate, meditație, exerciții de relaxare, pauze de respirații profunde, mindfulness, hobby-uri. Toate aceste activități pot scădea nivelul crescut de cortizol, asociat cu sindromul oboselii empatice.

Prin adoptarea unor strategii de auto-îngrijire și menținerea unui echilibru sănătos între implicarea emoțională și protecția de sine, dar și prin asigurarea unui suport adecvat în afara cabinetului,  psihologii pot continua să ofere suport și să rămână resurse valoroase pentru clienții lor.

Psihologie

Prins în pânza de păianjen ! Efectele comunicării de tipul dublă legătură „du-te, stai!” în dinamica de familie!

Reprezentativ

Comunicarea eficientă reprezintă piatra de temelie a relațiilor sănătoase. Tiparele relaționale le preluăm si predăm în mediul de familie. Dar anumite tipare de comunicare, cum ar fi dubla legatură, pot împiedica în mod semnificativ dezvoltarea legăturilor funcționale si au repercusiuni asupra dezvoltării membrilor familiei.

Comunicarea de tipul dublă legatură se caracterizează prin mesaje contradictorii, care determină persoanele să se simtă captive și confuze. În acest articol, explorăm împreună trei studii de caz care ilustrează impactul comunicării de tip dublă legatură,  în cadrul sistemului familial. Fiecare studiu este urmat de sugestii practice pentru transformarea acestui tip de comunicare într-unul funcțional și eficient.

Studiu de caz 1: Dilema așteptărilor versus criticii. În acest caz, părinții cer în mod frecvent copilului să exceleze în plan academic, dar în același timp critică eforturile și subestimează realizările acestuia. Acest tip de așteptare modelează două roluri – copilul ideal si copilul insuficient de bun. Și copiii vor experimenta ambele roluri și, în funcție de resurse, dezvoltare și modelele din familie, vor alege să joace unul dintre ele. În unele familii regăsim un copil jucând rolul de copil ideal și unul distribuit în rolul de copil insuficient de bun, care, deși are resurse, a renunțat să mai încerce. Acest copil este deseori numit oaia neagra a familiei. Niciunul dintre aceste roluri nu e copilul real și pentru că nu îl sprijinim în dezvoltare pe adevăratul copil, cu toate resursele sale și cu tot ce reprezintă, contribuim la crearea unei identități pe care mai târziu o va resimți ca nereprezentativă (nu știu cine sunt, ce vreau, ce îmi place, ce pot). Cu toții avem cunoștințe care au facut 4-5 ani de facultate pe care nu au folosit-o niciodată sau la mijlocul vieții au decis să facă reconversie, descoperind ce le place cu adevărat. O parte dintre ei sunt copiii din familiile care și-au dorit o viață minunată pentru copiii lor , potrivit propriilor scenarii, dar au uitat să includă și copilul din fața lor în ele. Copilul a jucat cu greutate și revoltă un rol în care se potrivea și nu prea, de teamă să nu fie abandonat. Copilul se simte nesigur în ceea ce privește valoarea sa și se luptă cu motivația. Această dublă legatură creează o situație fără ieșire, în care succesul nu poate fi cu adevărat realizat, iar ideea de succes e mereu în față, aprinsă ca o fata Morgana, pierzând calatorii pe drum.

Sugestii pentru transformare:

Stabilirea unor așteptări clare: Comunicați clar așteptările și obiectivele, asigurându-vă că sunt rezonabile și realizabile si au legatura cu resursele si abilitatile copilului din fața voastră. Renegociați aceste așteptări la trecerea de la o categorie de la o vârstă la alta, de la o etapă de dezvoltare la alta .

Încurajarea efortului în locul rezultatului: Puneți accentul pe eforturile copilului în loc să subliniați doar rezultatul final. Efortul nu este indicat doar de numărul de ore, ci și de gradul de implicare, cercetare, dezbatere. O evoluție deosebită are loc cand reușim de la „a avea”, ce am este ce mă definește, la „a fi”, ce sunt este ceea ce mă definește.

Oferirea de feedback constructiv: Critica este un călău, indiferent de ton, alegerea cuvintelor si tactici; dezbaterea și strategiile sunt instrumente reale de lucru , în cazul în care sesizați dificultăți. Însoțirea ajută mult mai mult, pentru că atunci copilul este expus la un sistem de gândire al unui adult, pe care îl poate prelua, dacă îi face sens.

Studiu de caz 2: Dilema autonomiei versus dependenței. În acest scenariu, un părinte încurajează în același timp adolescentul să fie independent și să ia decizii, dar transmite și un sentiment de frică față de eșec și descurajează autonomia. Adolescentul se simte captiv între dorința sa de independență și frica de a dezamăgi părinții.

Sugestii pentru transformare:

Promovarea unui mediu de susținere: Creați un spațiu sigur în care adolescentul să se simtă confortabil exprimându-și opiniile și luând decizii.

Promovarea unei independențe treptate: Încurajați adolescentul să preia responsabilități adecvate vârstei și să-și extindă treptat abilitățile de luare a deciziilor.

Accentuarea învățării din greșeli: Ajutați adolescentul să înțeleagă că eșecul face parte din procesul de creștere și oferiți îndrumare cu privire la modul de învățare din dificultăți.

Anxietatea este un simptom cu care se poate lucra frumos în terapie. Frumos pentru că avem o varietate de abordări, instrumente și o rată de succes bună. Dacă anxietatea părinților crează scenarii negative, psihoterapia individuala ajuta în a corela anumite scenarii sau factori declanșatori cu experiențe din trecut și în a dezvolta mecanisme de coping la aparitia gândurilor deranjante și a emoțiilor intense.

Studiu de caz 3: Paradoxul validării versus invalidării.  În acest caz, un membru al familiei respinge adesea emoțiile și preocupările celuilalt membru al familiei, determinând frustrare, îndoială de sine și lipsă de validare emoțională. Persoana se află într-o situație în care caută validare, dar se teme de respingere. Pentru copii acest tip de invalidare a emoțiilor și intereselor este deosebit de negativ, fiindca pe un astfel de comportament vocea emoțiilor poate scadea treptat pana la a nu mai fi auzita nici măcar de copil si entuziasmul se poate transforma în apatie. Alexitimia este un diagnostic al persoanelor care nu își pot identifica emoțiile, au dificultăți în a fi creativi și în a relaționa empatic cu alții.  

Sugestii pentru transformare:

Ascultare activă și empatie: Încurajați conversații deschise și lipsite de judecată, ascultând activ pentru a înțelege emoțiile și preocupările membrilor familiei. Creați un timp și un spațiu pe care să le accesați săptămânal.

Validarea sentimentelor: Recunoașteți și validați emoțiile exprimate de membrii familiei, chiar dacă perspectiva lor diferă de a voastră. Dacă intensitatea emoțiilor este greu de tolerat pentru voi, încercați să folosiți mesaje de tipul „Eu simt/vad/ aud….” Acest tip de comunicare îl ajută pe celalalt să se simtă auzit, văzut și asta poate diminua emoționalitatea, pentru că are rolul crearii unui spațiu de siguranță, de însoțire. Apropiați-vă și faceți contact vizual, astfel sporind sentimentul de siguranță. 

Promovarea rezolvării sănătoase a conflictelor: Învățați și practicați modalități constructive de abordare a conflictelor, punând accent pe respect și înțelegere. Între pasiv și agresiv , avem și abordarea echilibrată, asertivă. Și mie bine, și ție bine. Daca nu ați avut modele de comunicare asertivă, căutați modele de persoane asertive, cărți (Dansul furiei) , cursuri sau căutați un consilier sau psihoterapeut.

Concluzie: Comunicarea dubla legatura poate crea o dinamică nesănătoasă în cadrul sistemului familial, ducând la confuzie, frustrare și relații tensionate. Iar în interiorul individului acest tip de comunicare poate produce o splitare, un conflict intern care fragmenteaza personalitatea. Prin recunoașterea și înțelegerea impactului comunicării de acest tip putem lua măsuri proactive pentru a transforma aceste tipare. Implementarea strategiilor precum stabilirea unor așteptări clare, promovarea autonomiei și validarea emoțiilor poate contribui la cultivarea unei comunicări mai sănătoase și funcționale în cadrul familiei. În cele din urmă, dezvoltarea unei comunicări deschise și de susținere pune bazele unor legături familiale mai puternice și un bun echilibru emoțional.

Descoperirea tiparelor de comunicare și schimbarea acestora se poate realiza în stil sistemic, cu ajutorul genogramei de familie și ședințelor de terapie de familie, unde membrii familiei își fac timp, spațiu și colaborează pentru crearea unui mediu mai armonios, cu reguli de comun acord,  care să susțină dezvoltarea fiecarui membru în parte și a grupului în totalitate.

Psihologie

Cum ajutăm copiii când le este frică

Reprezentativ

Frica este un răspuns emoțional și fiziologic la un pericol real sau imaginat. Fricile ne însoțesc existența și joacă un rol important în supraviețuire. Dar sunt etape în viață când fricile țes o pânză de gânduri și senzații care ne pot te paraliza.

Șeful care *sigur* îți va face o evaluare proastă poate fi la fel de real ca monstrul cu colți și trei capete din dulapul copilului. Pe când imaginația ta a fost stimulată de o grimasă a șefului, copilul a fost invadat de imaginea monstrului când a auzit un pluș căzând de pe raftul din dulap. Doar plușurile nu cad singure?

Așa că, pentru a reuși să ieși din abordarea de tipul *ochii dați peste cap – pfff, nu există monștri! *, trebuie să îți aduci aminte de fricile pe care le aveai și tu ca și copil sau ce frici ai avut în ultima vreme. Astfel îți activezi empatia și reușești să însoțești non critic și suportiv.

“Nimic nu ii da mai mult curaj unui om fricos decat frica altuia.” Umberto Eco

Principalele surse ale fricilor copiilor sunt:

Lipsa de informații : lupul poate dărâma ușa, toți câinii mușcă, copiii mai mari lovesc, etc.

Experiențe stresante în primele luni de viață. Au avut loc în etapa preverbală ; se pot reactiva odată cu un eveniment pe care îl asociază inconștient cu cel inițial. Ex: un copil poate deveni extrem de anxios când mama are simptome de boală, dacă în primul an de viață a fost separat de mama, care a trebuit spitalizată.

Evenimente înfricoșătoare actuale. Accidente, vaccin, spitalizări, șamd.

Persoane anxioase în mediul de creștere și ingrijire.

Conștiința morții, războiului și bolii.

Imaginația bogată.

Frica simbolică. Uneori anxietatea e un răspuns care nu pare a fi la un eveniment din prezentul sau trecutul copilului, dar pot fi identificate surse de anxietate în trecutul familiei (bagaj transgenerațional) sau al cuplului.

„Frica este o camera obscura in care se developeaza negativele.”
Usman B. Asif

În cartea „Jocul atașamentului„, Aletha Solter descrie tipurile de joc ce pot fi folosite pentru a ajuta copiii cu fricile lor. În cabinet , dar și acasă, am folosit toate aceste jocuri și am constatat rolul lor terapeutic.

Jocul de inversare a puterii

Copilul devine un dinozaur, monstru, zmeu sau uriaș și adultul fuge, îngrozit în mod dramatic, suficient cât să obțină râsul și încântarea copilului. Copilul se simte puternic și iese astfel din poziția de victimă (recomandat îndeosebi dacă copilul a fost speriat de alți copii sau adulți cu comportament agresiv).

Jocuri de separare – recomandate în anxietatea de separare. (perioada 12-24 luni sau anxietate de separare reactivată de un eveniment). De-a v-ați ascunselea , jocuri de urmărire.

Joc simbolic

Terapia cu ursuleți de pluș. Părintele, educatorul sau terapeutul poate face o poveste cu un ursuleț care are aceeași frică ca și copilul și îl invită pe copil să adauge personaje, dialog și soluții in povestea ursulețului.

Pentru frica de moarte Aletha Solter propune cântecul Ring around the Rosie, care a apărut în timpul primului război mondial și pune în joc teama de moarte (ashes, ashes, we all fall down).

Aceste reactivări ale fricile în spațiu securizat , în mod jucăuș, stârnesc râsul și vindecă anxietatea. Nu poți să râzi și să te bucuri cu toată ființa și să te temi în acelasi timp. Râsul și plânsul au efecte terapeutice.

Joacă fără sens. Copilul face greșeli, mișcări ciudate și grimase și râde, împreună cu adultul. E eliberator să ai un timp și spațiu în care poți face orice îți trece prin minte, fără să fii sancționat; să te simți bine în pielea ta și să fii însoțit de o privire îngăduitoare sau chiar complice.

„Jocurile copiilor sunt jocuri foarte grele. Copiii nu sunt niciodată mai serioşi decât atunci când se joacă.”Michel de Montaigne

General, Interviuri cu Specialisti, Psihologie

Motivele pentru care un copil se poartă *URÂT*

Reprezentativ

Când copiii au un comportament nedorit trebuie să ne activăm curiozitatea, nu autoritatea.

Dacă un angajat trântește și pufnește la servici, colegii și șeful vor fi intrigați; nu îl vor trimite acasă, vor încerca să afle ce se întâmplă cu el și poate chiar îl vor ajuta. (asta într-o firmă în care merită să rămâi!).

De ce acum? De ce aici? De ce azi? De ce așa? Ce e în spatele acestui comportament?


Dacă aflăm sursa, putem furniza informații, putem avea empatie și astfel ieșim din furie și putem însoți blând.

„The opposite of anger is not calmness, its empathy.” Oz M.

Iată 3 motive care se află de obicei în spatele comportamentelor nedorite la copii:

Lipsa de informații sau vârsta prea mică pentru a retine informația.

Un copil mic traversează strada cu bicicleta de plastic fără să verifice dacă vin mașini. Pentru că e mic se poate ca informația să nu se fi fixat încă și în acest caz trebuie să îi reactualizăm regula la traversare.

Țineți minte că mașinile au intrat în conștiința umană acum 250 de ani. Creierul reptilian care asigură supraviețuirea reacționează mai repede la apariția unui păianjen în colțul peretelui decât la zgomotul unei mașini pe stradă. Acesta este motivul pentru care trebuie să readucem în discuție constant regulile de circulație. (valabil nu doar pentru copiii mici).

Tip: pentru copiii mici putem scurta propozițiile la un minim de 4-5 cuvinte. ” Atentie! Ne oprim! Vin mașini!”

Copilul este supărat(rănit, gelos, speriat, descurajat, frustrat).

Un copil de 5 ani fuge, vorbește tare și mișcă lucrurile din cabinetul unui doctor. Copilul este speriat. Asociază cabinetul cu investigații și intervenții din trecut. Putem să discutăm de acasă despre vizita la doctor și ce seva întâmpla în cadrul acestei vizite. Plânsul și o discuție despre teama vor fi mai ușor de conținut în mediul de acasă și vor avea efecte benefice asupra copilului.

Copilul încearcă să compenseze pentru o nevoie nesatisfăcută (mâncare, atenție, apropiere, stimulare, autonomie, mișcare, implicare)

Un copil de 8 ani se joacă foarte zgomotos în camera alăturată celei în care doarme tatăl său. Un copil de 8 ani poate înțelege, reține și respecta regulile. Însă el funcționează și după regulile interne, iar acestea au la bază nevoile. Nu poate respecta nevoia altcuiva dacă ea contravine cu o nevoie a sa, nesatisfăcută.( Mulți adulți funcționează la fel). Nevoia copilului este de conectare și implicare emoțională reală și o țipă cum poate.

„Nu am niciun talent anume. Sunt doar extraordinar de curios. – Albert Einstein”

Articole, Psihologie

Cum ajutăm copiii să învețe

Reprezentativ

Toți copiii se nasc cu dorința și abilitatea de a învăța.

Copiii învață cel mai bine când ei inițiază învățarea, când devin curioși și interesați de anumite aspecte, mai degrabă decât când acest lucru li se impune.

„Mintea nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care trebuie aprins.*
Plutarh

Copiii învață cel mai bine când experimentează și descoperă ei înșiși, mai degrabă decât din instrucțiuni. Conceptele se formează și înregistrează natural prin experiențe concrete.

Îmi poti vorbi despre cer sau îl putem privi împreună, cot la cot, pe fereastră și descrie fiecare ce vede. Sentimentul de egalitate, de căutare și descoperire împreună, trăirea emoțională pozitivă mă ajută să fixez amintirea spațiului și discuției avute.

Joaca e modul principal de învățare în primii 8-10 ani.
Joaca îi ajută pe copii să dezvolte abilități fizice, sociale și intelectuale.
Joaca îi ajută pe copii să înțeleagă și să asimileze informație.
Joaca îi ajută pe copii să depășească experiențe stresante sau traumatizante.

Dacă trebuie să învăț să număr până la 10/20/30 ca să mă pot juca de-a v-ați ascunselea cu copiii mai mari, atunci voi învăța mai ușor decât dacă un adult mă pune să repet numărătoarea de 10 ori și eu sunt plictisit, obosit și nu obțin nimic pentru mine din această activitate monotonă.

Mediul de învățare trebuie să fie stimulativ, să existe materiale variate. Copiii sunt stimulați și de povești, cărți, oameni, locuri, idei, muzică, jocuri și activități normale din viața reală.

„Creativitatea este conectarea lucrurilor” (Steve Jobs). De creativitate se ocupă copiii, dar noi trebuie să le aducem lucrurile și să le oferim spațiu de creație. Din haos se nasc lumi, nu din spații ordonate.

Jocurile și jucăriile foarte bune inspiră copiii să își imagineze, să construiască, să creeze și să gândească.

Lego răsturnate pe masă se pot ușor transforma într-o trăsură, apoi intr-un bloc și pe urmă într-un avion. Un joc ca Minecraft, de exemplu, unde poți construi lumi și juca in echipe a fost integrat în programe educative de învățare a limbii engleze și programare. E un aspect pozitiv al tehnologiei.

Graba strică treaba! Dezvoltarea forțată nu dă rezultate pe termen lung.

Trebuie să ținem cont de dezvoltatea fiecărui copil și să apreciem ceea ce fiecare etapă aduce. Un copil de 5 ani nu are încă gândirea abstractă dezvoltată. Dacă va învăța unele noțiuni la 7 ani îi va fi mult mai ușor și vor rămâne fixate. La 5 poate copia un discurs fără să îl înțeleagă.

Există mai multe stiluri de învățare. Un copil care are un stil de învățare auditiv va putea repovesti o poveste pe care a auzit-o, chiar dacă desena în același timp.

Ecranele pot interfera cu procesul de învățare, fiindcă promovează pasivitatea, diminuează creativitatea și rezistența la frustrare. Un click și primești totul, fără efort.

Relația este baza. Copiii învață de la cei care:
*îi acceptă și îi iubesc.
*îi încurajează și se concentrează pe aspectele pozitive și pe soluții.
*au așteptări realiste de la ei
*au o abordare lipsită de pedepse(frica scade randamentul).
*oferă ajutor doar când e cerut.

Sursa: Helping Young Children Flourish, Aletha Solter Ph. D.

Articole, Interviuri cu Specialisti, Psihologie

Dacă ești prieten cu Scufița roșie, poți învinge lupul!

Reprezentativ

Astăzi mulți dintre părinți au aruncat sau înlocuit cu variante mai blânde cărțile de basme care le-au fost citite odată de părinții lor.

Au făcut-o din grijă, din nevoia de a proteja copiii de un conținut pe care l-au considerat agresiv și inadecvat.

Imaginea bunicii și Scufiței mâncate de lup, dâra de sânge pe care o lasă zmeul lovit de Prâslea, vrăjitoarea cea urâtă care mânca copii, lupul care arde în groapă pregătită de capră – au fost considerate imagini sadice, care pot tulbura inocența și bunătatea din copii.

Și, deși grija și implicarea sunt trăsăturile unui părinte bun, istoria ne arată că un părinte bun nu face neapărat întotdeauna bine. Și tot istoria ne arată cât de mult s-a putut greși în creșterea copiilor din lipsa informațiilor și din suferință.

Din păcate și basmele au fost aruncate tot din lipsa informațiilor și din suferință. Fiindcă vrăjitoarele și monștrii care pot răni nu sunt în cărți. Ne putem transforma oricând în vrăjitoare sau putem stârni monstrul în cei apropiați.

Basmele conțin de fapt un potențial enorm pentru copii de soluții la dilemele și conflictele dinăuntru lor, de acceptare a trăirilor întunecate și explică pe înțelesul copiilor dezvoltarea.

Deși nu sunt plăcute anumite părți ale basmelor, ele nu sunt mai puțin reale.

Omul este făcut de la început din lumină și întuneric.

Potențialul agresiv și ambivalent există în copilul mic.

Lumea unui copil nu este doar cea din afară, ci și cea dinăuntru. Iar în lumea dinăuntru nu este doar încântare, bunătate inocență și admirație, ci și ură, răutate, dorință de răzbunare, invidie. Aceste trăiri și aspecte pozitive și negative există în noi toți.

Dacă de elementele din afară putem să protejăm un copil, de elementele dinăuntru trebuie să ne îngrijim ca el să poată să și le recunoască, să le accepte și să le îmblânzească.

Basmele sunt terapeutice

Bruno Bettelheim, în cartea sa „Psihanaliză Basmelor„, scrie despre cât de terapeutice sunt aceste basme și despre vindecarea pe care el a observat-o alături de copiii cu care a lucrat, folosindu-se de basme.

Dacă le vorbim copiilor doar de lumină, nu au decât două opțiuni: ori întunericul aparține exclusiv altora – doar alții pot fi vrăjitoare și monștri și pot face rău- ori ei sunt vrăjitoare și monștri și își pot face rău.

Gabor Mate, specialist în domeniul traumei timpurii, insistă asupra unui aspect foarte important „Copiii nu sunt traumatizați pentru că sunt răniți, sunt traumatizați pentru că sunt lăsați singuri cu suferința lor„. Un copil care este educat doar cu lumină, e lăsat singur cu întunericul, al lui și al altora. Și asta poate fi traumatizant în mod real.

Basmele diminuează agresivitatea

Bruno Bettelheim menționează în cartea sa un studiu experimental, realizat pe elevi de clasa a 5-a, care demonstrează că atunci când un copil, cu o fantezie bogată stimulată de basme, este expus unui material fantastic agresiv( un film cu potențial agresiv), el reacționează printr-o diminuare a comportamentului agresiv. Când nu este stimulat să se implice în fantezia agresivă, nu se poate constata o reducere a comportamentului agresiv. În același studiu se menționează că un copil cu o fantezie redusă, observat în timp ce se joacă, are o orientare mai mare către motricitate și acționează mai mult decât gândește activitățile de joc. În schimb, un copil cu o fantezie mai mare este mai creativ și mai structurat, și își manifestă agresivitatea mai degrabă verbal, decât fizic.

În lucrul cu copii, terapeuții încearcă să vină cu soluții creative, tocmai pentru a-i ajuta pe copii să își manifeste emoțiile negative; pentru că acest lucru este la baza multor tulburări diagnosticate la copii.

Vrăjitoarele și monștrii din basme nu pot face rău, oamenii da.

Putem arde basmele, icoanele și amintirile, dar asta nu ne va vindeca copilăriile. Nu ele ne-au rănit. Mai mult , ele se poate să ne fi ajutat să ne identificăm și să dăm un sens vieții de după suferință.

General, Psihologie

Simte fără să simți și iubește fără să fii iubit

Reprezentativ

Cărți de self help, traineri care îți rezolvă în câteva minute orice problema ai avea cu șeful, mama, copilul sau partenerul, rețete de anihilare a oricărei emoții negative astfel încât viața ta să fie toată un zâmbet și un soare! Toate pentru ca tu să devii independent, în control, relaxat, dar și puternic. Fiindcă nu ești bine! Ești dependent, fără control asupra emoțiilor tale și anxios. Trebuie să te repari! Trebuie să nu mai fii atât de sensibil!

În același timp, în care părinților li se cere autonomie, evoluție și schimbarea a ceea ce sunt, ei trebuie să le permită copiilor lor să își conștientizeze emoțiile, să se exprime liber, să îi accepte așa cum sunt, să îi ajute să trăiască autentic și să își accepte vulnerabilitatea.

Și unii se chinuie și pentru un timp reușesc, cu efort mare și consum de toate tipurile, să își înghită furia și frustrarea și să fie minunați. Cu ce cost însă?

În 2016 a apărut un studiu(×) realizat pe 247 perechi părinte-adolescent , a cărui concluzie a fost că empatia este corelată pozitiv cu stima de sine a părintelui și a copilului. Ne simțim bine despre noi și resursele noastre când facem ceea ce știm că este corect. În același timp empatia e corelată cu imunitate crescută la adolescenții din studiu, dar imunitate scăzută la părinții lor empatici.

Nu, eu nu cred că ne costă empatia în mod real. Cred că ne costă pseudoempatia, învățată în afara unei relații autentice, în care te întâlnești cu ea și o primești tu, ca să o poți oferi apoi și altuia. Ne costă empatia auzită și cuprinsă cu mintea, dar care nu ne-a atins sufletul. Ne costă empatia mimată, vorbită de noi când ea nu reflectă ceea ce simțim cu adevărat.

Ne costă scump fiecare lucru obținut cu puțin efort și puțină implicare.

Când tu ești bine, poți face bine. Îngrijește când îți este rău și îți va fi foarte greu. Când tu ești hrănit , poți hrăni și pe altul. Hrănește cand ești înfometat și vei avea resentimente. Când tu primești empatie, ai de dat. Oferă când nu ai primit și sacrificiul va naște, ca de fiecare dată, furie.

Ca să poți să fii bine trebuie să te investești într-o relație, să ai încredere, să renunți la control, să îți dai voie să simți, să îți dai voie să te întrebi chiar și când nu există răspuns.

Când îți dai voie să simți și îți recunoști ceea ce simți faci de fapt, ceea ce îngrijitorii tăi poate că nu au putut să facă, poate fi vindecător. Atât pentru tine, cât și pentru ei, fiindcă ai posibilitatea să ieși în sfârșit din scenariul victimă-abuzator.

Când îți dai voie să simți și ceea ce simți este furie, vinovăție, invidie și orice emoție negativă, ai șansa să înveți din ea. Dacă o eviți, amâni, astupi, pierzi această șansă. Dar lucrul cu emoția este dificil, presupune atenție asupra propriei persoane, prezență, voință, să aduci emoția negativă în relație, să fii primit cu ea. E un travaliu dificil, dar necesar ca apoi să poți accepta emoțiile altcuiva și să te concentrezi asupra lor.

„Vulnerabilitatea este locul de naștere al inovației, creativității și schimbării.” Brene Brown

Dacă nu avem curaj să devenim vulnerabili, pierdem. Iar această pierdere e resimțită și uneori manifestată în corp, cel care spune mereu adevărul, care e într-adevăr autentic.

Încercăm să creștem o generație cu mai multă empatie, dar n-o să ne iasă dacă credem că avem. Nu o să ne iasă nici dacă socotim că nu avem deloc. S-ar putea totuși să ne iasă dacă realizăm când ne e greu să o oferim și de ce, iar de ce-ul îl transformăm în acțiuni concrete. Și aia va fi benefic pentru toate generațiile.

Conștientizare, acceptare și transformare, nu evitare și perfecționare!

(×https://scholar.google.ro/scholar?q=study+%C3%AEn+empathy+parents+immunity+system&hl=ro&as_sdt=0&as_vis=1&oi=scholart#d=gs_qabs&u=%23p%3DL_FkFwsgU1IJ

Articole, Psihologie

Moș Crăciun: Între Legendă și Realitate

Reprezentativ

Mos Crăciun mai e bun? Da, cred că avem în continuare nevoie de simboluri și figuri legendare. Noi adulții apreciem această sărbătoare pentru odihnă și introspecție în încheierea unui an greu, iar copiii noștri iubesc întâlnirea cu o legendă și un simbol al generozității și iubirii. 


Tot mai mulți părinți aleg să fie pragmatici, raționali și onești în privința lui moș Crăciun, sperând că își vor salva copiii de la suferință și fantasme. Însă în numele binelui s-au mai făcut în trecut numeroase greșeli și abuzuri. De aceea trebuie să ne scuturăm de propriile suferințe din copilărie și să înțelegem ce nevoi și dorințe au în mod real copiii și să privim adevărul din mai multe unghiuri. 


Moș Crăciun există! 


Moș Crăciun a existat. Povestea lui moș Crăciun are la bază legenda sfântului Nicolae, care și-a împărțit averea săracilor. Iar legendele nu sunt minciuni sau invenții. Ele au la baza un adevăr social, au ca punct de plecare un personaj sau un eveniment real. Respectarea tradiției face ca existența să îi fie continuată.


 Moș Crăciun e un om adevărat!


 Fiindcă milioane de părinți se străduiesc în fiecare an să joace rolul lui Moș Crăciun. O fac pentru că știu ce au simțit și au primit ei de la moș Crăciun. O fac pentru mesajul pe care îl transmite – cineva acolo te vede, te cunoaște și își va face timp pentru dorințele tale – ești iubit. Cadoul apare astfel din mâna unei persoane reale, care își ascunde identitatea, neprimind aprecieri în schimbul cadoului. Astfel moș Crăciun cel generos și atent cu copiii devine real și se manifestă prin oamenii. 


Moș Crăciun e real! 


Moș Crăciun nu face parte din realitatea (exterioară) a unui adult. Dar realitatea unui adult nu este singura realitate umană. 


Realitatea copiilor este asemănătoare celei din basme și povești, iar modul de procesare a conceptelor pleacă de la ceea ce ei cunosc deja. Dacă mama și tatăl veghează asupra copilului și răspund nevoilor și dorințelor sale, existența lui moș Crăciun este firească pentru un copil. Moș Crăciun devine astfel o extensie a părintelui grijuliu care își asumă toți copiii săi, iar renii, sania, spiridușii sunt personaje și lucruri magice care vin în ajutorul său. 

Ce e real și ce nu?


 Dintr-un alt punct de vedere trebuie să ne întrebăm dacă real înseamnă doar ceea ce este vizibil și palpabil. Cum rămâne cu emoțiile, amintirile, stările, tot ceea ce nu se vede? Realitatea materială nu este singura realitate umană. „Cine se uită în afară visează, cine se uită înăuntru se trezește. “ Jung. Oare, în mod real, dacă privim în noi nu îl găsim și pe moș Crăciun, ca parte pozitivă care se manifestă uneori? 


De ce ne e teamă de moș Crăciun?


Ne temem că vor suferi copiii când vor afla adevărul despre moș Craciun. 
Studiile arată că majoritatea copiilor nu sunt afectați când descoperă că moș Crăciun a fost interpretat de părinți. Copiii sunt deștepți și descoperă în timp multe nepotriviri cu poveștile despre moș Crăciun. Ei incep să se îndoiască în mod firesc cu privire la moș Crăciun odată cu înaintea în vârstă.


Totuși, copiii suferă și sunt furioși dacă părinții lor se folosesc de moș Crăciun pentru a obține ceva pentru ei înșiși(comportament docil al copilului),  dacă se amplifică în mod exagerat povestea lui moș Crăciun, dacă se aduc argumente fantastice numeroase pentru a o face credibilă sau dacă e susținută vehement și după ce copilul nu mai rezonează cu aceasta. 


Ne temem să nu fie copilul traumatizat de adevăr. 


Cuvântul traumă e folosit atât de lejer astăzi, încât a devenit neoficial  un sinonim pentru stări precum frică, furie, tristețe. Dar trauma este o emoție foarte puternică care modifică personalitatea individului. Este o mare diferență între a fi trist 2 zile și a fi traumatizat. Este foarte puțin probabil ca o astfel de descoperire să traumatizeze. 


 Vrem să creștem adulți realiști. 


Sunt cazuri raportate de tineri care au început să trăiască într-o lume de fantasmă în adolescență, compensând parcă pentru lipsa lumii iraționale și fantastice, reprimată în copilărie.
Cum propunea și Bruno Bethleheim, autorul cărții „Psihanaliza basmelor” , trebuie să avem răbdare și respect pentru dezvoltarea normală a copilului, pentru că etapele nu pot fi sărite și se poate dovedi periculos dacă încercăm o astfel de *aroganță*. Copiii serioși cu o gândire matură nu fac decât să imite diacursul părinților. În timp frustrarea, confuzia și nevoile lor reale se vor manifesta. 
Copiii vor ajunge în mod natural la înțelegerea realității exterioare și se vor adapta ei în mod firesc. 


Abordări ale povestii lui moș Craciun


Când copiii cer detalii sau se îndoiesc putem oricând să le spunem că nu știm exact de unde vine moș Crăciun și cine îl ajută, dar și noi am aflat de la părinții noștri că el vine din x loc și are n ajutoare.

Putem să le dăm șansa să devină și ei moș Crăciun pentru cineva  sau să le vorbim doar despre legenda lui moș Crăciun, fără a adăuga elemente fantastice. 


Avem atâtea opțiuni care pot face punte între realitatea lor și a noastră, care să educe ținând cont de dezvoltarea lor.

Totul este să ne dorim și să fim flexibili. 
Crăciun fericit! 

Articole, Psihologie

Cum ne ajutăm copiii să fie mai încrezători

Reprezentativ

Un copil nu vine pe lume cu o părere despre el însuși. Părerea lui se va forma în funcție de mesajele pe care le va primi de la cei din jurul său și de interpretarea pe care el o atribuie acestor mesaje.


De aceea mesajele celor mai importante persoane din viața sa au mare importanță.


Toți părinții vor un copil fericit, sănătos și încrezător. Dar uneori mesajele pot fi vagi, subtile sau exagerate și copiii pot dezvolta o stimă de sine scăzută, în ciuda eforturilor.


Când un copil se autoetichetează ca fiind urât, prost, rău șamd trebuie să acționăm, dar e important să nu așteptăm efecte imediate. O părere despre sine prinde rădăcini și va fi greu de modificat. Greu, dar nu imposibil.


Vocea părinților este una pe care copiii o aud foarte clar și, într-o relație bazată pe sinceritate și susținere, copiii o absorb foarte ușor.

Cum să vorbim și cum să acționăm pentru a creste copiilor stima de sine?

  1. Vorbește cu copilul despre ceea ce se întâmplă cu tine, nu despre ceea ce face el.

Mesajele de tipul Eu simt… când tu…. În loc de Tu mă faci să…. ajută în comunicarea cu copilul.


De pildă eu le spun copiilor când îi văd cocoțați undeva prea sus *Mi-e teamă că veți cădea. Sunteți așa de sus. *. Dacă aș spune *O să cădeți * s-ar putea să mă asculte (vocea mamei se intipărește bine ), dar în același timp realitatea este că eu nu am de unde să știu dacă vor cădea sau nu. Poate stau foarte bine în echilibru. Singurul lucru sincer pe care îl știu este că mie îmi este teamă de o cădere.

  1. Fii acolo pentru el, dar nu în locul lui.

Ajutorul nesolicitat transmite mesajul Nu te descurci. Lasă-mă pe mine. De aceea cel mai indicat este să ne oferim asistența și să ne dăm la o parte, alături, având încredere în resursele copilului.

Dacă va reuși fără noi, va fi reușita sa și îl va face încrezător.

Dacă va avea nevoie de noi, va fi tot o reușită. Pentru că a cere ajutor când ai nevoie înseamnă să ai încredere în oameni și să ceri pentru tine, să meriți ajutor. Sunt mulți adulți care încă nu pot face asta. Suferă și duc greutățile sau lipsurile fără ajutor, pentru că nu pot cere, nu vor să deranjeze sau nu au încredere.

  1. Fii sincer/ă când apreciezi. Sigur că poate fi un pictor talentat, dar nu este cel mai talentat pictor din lume. Un copil poate simți presiunea de a se ridica la un astfel de standard și căderea în cazul în care nu reușește. Spunem despre copii că sunt conectați la adevăr. Copiii pot simți că mesajul transmis nu este adevărat și interpretarea acestui mesaj să conducă către o părere confuză, distirsionată despre sine.Putem susține o abilitate prin aprecieri de tipul e cea mai bună lucrare a ta de până acum. Îmi place, Ai pus suflet. Se vede. E minunat.
  2. Ai grijă de părerea ta despre tine. Vorbim despre părerea ta reală despre tine, despre felul în care te critici, cât de vinovat te vezi și câtă rușine ai strâns din experiențele vieții. Cu toții avem puncte strânse în minus aici. Investește în relații în care te simți în siguranță, fie ele de prietenie, rudenie sau cu un terapeut, unde să poți vorbi despre tine și despre bagajul care te incovoaie.

Copiii fac ce facem, nu ce le zicem. Dacă noi ne vom putea privi cu blândețe și dragoste, așa vor face și ei cu ei înșiși.

  1. Ajută-l să exploreze ceea ce simte și să discearnă ce e real și ce nu.

Violet Oaklander e un expert de renume ce sfătuiește părinții să nu își contrazică copiii, când aceștia cred ca sunt răi, incapabili, șamd.

Ea avertizează că nu putem să avem un copil încrezător în forțele sale, dacă ii transmitem că greșește, când el chiar simte ce transmite.

Chiar dacă este dureros să auzim cum copilul se etichetează singur, abordarea cea mai bună va fi să îl ajutăm să exploreze contextul care l-a condus către o astfel de părere.

De multe ori, simțindu-se acceptat și ascultat, copilul poate ajunge singur la o perspectivă nouă.

Un copil care spune că el este cel mai prost jucator de fotbal poate fi întrebat cand a jucat ultima dată fotbal și cum a fost. Dacă va discuta despre asta e posibil să ajungă la concluzia că nu a fost chiar cel mai rău jucator și că au fost și momente bune.

Poate fi de folos să venim cu poveștile noastre despre eșec, neîncredere sau percepții distorsionate.

  1. Vorbește despre consecințele reale ale unui comportament în loc de critică și etichetare.
  1. Acceptă Nu-ul copilului.
    Nu poate spune toată lumea Nu. De fapt majoritatea pacienților mei din cabinet vin cu această dificultate. A spune Nu înseamnă de multe ori să nu modifici sau să renunți la ceea ce ai nevoie. Deși nu le vei face pe plac celorlalți, le vei câștiga respectul.
    Nu ca tine, ci ca mine. Nu nevoia sau dorința ta, ci nevoia și dorința mea. Asta transmite acest Nu atât de greu de rostit pentru mulți dintre adulți, în trecut copii care nu puteau să își deranjeze sau confrunte părinții.
    În contextul percepției de sine acest Nu acceptat înseamnă că sunt primit să vin și cu ceea ce nu îți e pe plac. Sunt primit cu bune și cu rele și îmi e mai ușor să trăiesc așa. Nu va trebui să mă cosmetizez tot timpul, să îmi acopăr și să îmi urăsc și eu partea pe care nu o primești tu părinte.

În ceea ce privește intervenția psihologică, o abordare poate fi deprinderea de strategii, abordări și schimbarea de perspectivă de către părinte în cadrul consilierii parentale. Părintele își poate îmbunătăți relația cu copilul și aduce schimbarea în familie. Această abordare este recomandata îndeosebi pentru părinții cu copii mici 0-6 ani. Pentru cei mai mari, se poate face terapie prin joc, tehnici de relaxare, tehnici de vizualizare și cel mai important, prin crearea unei legături autentice și suportive între terapeut și copil, o relație de încredere, în care copilul se simte auzit, văzut și înțeles.

Odată la ceva vreme recitesc povestea spusă de Horațiu Mălăele: “Când m-am născut, nu erau semne de vreo reușită a mea in viață. Aveam un strabism foarte pronunțat, eram dislexic și abia citeam, toți cei din jur râdeau de mine – profesori și copii, eram numit “prostu’ clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât și atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferință. Înțelesesem că sunt prost, urât, și că nu sunt bun de nimic. Apoi, în clasa a V-a, a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns și a vorbit puțin cu mine. La urmă, m-a privit direct în ochi și mi-a spus clar: ‘Tu ești un geniu.’ Iar eu am început să fiu.

Iată ce transformare în percepție poate avea loc când apare un mesaj autentic. Desigur genialitatea nu poate fi plantată. Ea exista deja în cel ce avea să fie un mare actor, dar tulpina ei avea nevoie să fie recunoscută și udată, pentru a putea crește.

Articole, Psihologie

Parenting în pandemie

Reprezentativ Lasă un comentariu

În pandemie mulți părinți au semnalat apariția unor comportamente regresive sau opoziționiste la copii. Copiii mai mici (2-4 ani) pot avea regresie de somn, hrană și cere din nou scutecul, iar cei mai mari (4-8 ani) se pot manifesta prin crize de furie, plâns din motive aparent nesemnificative, coșmaruri și frici, conflicte  mai dese cu frații.

Copiii care vor să fie bebeluși
Aletha Solter, doctor în psihologie și fondator Aware Parenting, propune ca tehnică pentru comportamentul regresiv jocul de-a bebelușul, care nu înseamnă altceva decât a-i accepta copilului nevoia de contact fizic, protecție și siguranță. Copiii nu vor redeveni bebeluși, ci, din contra, pot renunța la acest comportament, după ce nevoia lor este satisfăcută.

Copiii care nu ascultă vor să fie ascultați
Tendința de a încălca regulile stabilite este mai mare la copiii care nu beneficiază suficient de prezența părinților. Cu *home office* putem ușor înțelegem de ce. Copiii ajung azi să perturbe des activitățile adulților.
Pentru că nevoia reală a copiilor este de integrare și joacă împreună, se recomandă oferirea unui timp individual de joc liber, cu implicare 100% părinte – copil. În acest fel, copiii nu vor mai simți nevoia să întrerupă, pentru a fura timp cu voi și atenție.

Și părinții au nevoie de timp liber
Lucrând de acasă toți la un loc, într-o perioadă nesigură,cu stres și limitare, pot apărea conflicte în cuplu.

Fiecare partener poate prelua atribuțiile urgente, măcar o oră pe zi, pentru ca celălalt să aibă pauză atât de la job, cât și de la solicitările copiilor. O oră doar pentru sine, de odihnă și reîncărcare.
Încercați să păstrați contactele sociale on-line sau prin telefon, prioritizați siguranța copiilor și fixați reguli flexibile, iar dacă apar blocaje, se acumulează furia, tristețea și frustrarea, apelați la un psiholog sau consilier parental pentru susținere și ghidare, intrați într-un grup de suport sau participați online la ateliere pentru părinți.

„Nu există părinte perfect, așa că fii unul adevărat.” Sue Atkins

Mai multe resurse: http://www.awareparenting.com/

Articole, Interviuri cu Specialisti

Psihoterapeut Cristina Schmidt

Lasă un comentariu

Lucrul Transgenerational este o formă de responsabilitate afectivă

Am discutat cu Cristina Schmidt , psiholog și formator, despre responsabilitatea și claritate în procesul psihoterapeutic, dar mai ales despre programul său de  formare profesională continuă , acreditat de Colegiul Psihologilor. Un cadru structurat cu intervenții clare și creative vă așteaptă în acest program unic în Romania, despre care am vrut să aflu cât mai multe pentru voi de la cea care a lucrat direct cu Irvin Yalom, Zerka Moreno și Anne Ancelin Schützenberger.

Psihoterapia transgenerațională: dincolo de povestea personală

Irina Stoica: Cristina, știu că ai dezvoltat un program complet de formare în psihoterapia transgenerațională. Cum ai ajuns la această temă atât de profundă?

Cristina Schmidt: Cred că psihoterapia transgenerațională m-a ales pe mine, nu invers. În lucrul meu de cabinet, am observat cum unele dintre suferințele oamenilor nu se opresc la granițele biografiei personale. Ele se repetă, unele fiind însoțite de aspecte care nu își găsesc o explicație exclusiv personală. Asta m-a făcut să caut urmele tăcerilor, ale loialităților invizibile și ale durerilor moștenite. Apoi am înțeles că putem da acestor istorii o voce, o formă, un sens — și am simțit că acea direcție este drumul meu, atât profesional, cât și personal.

Irina Stoica: Ai avut privilegiul de a o întâlni personal pe Zerka Moreno, cofondatoarea psihodramei, și de a lucra în linia marilor maeștri ai acestui domeniu. Cum ți-a influențat această experiență drumul profesional?

Cristina Schmidt: În formarea mea din România, cu formatori foarte dăruiți, am primit pasiunea pentru meseria noastră, curiozitatea și dorința de a găsi mereu o cale către vindecare. Întâlnirea cu Zerka a fost unul dintre momentele-cheie ale parcursului meu profesional, influențându-mi profund modul de a lucra. Lecția despre prezență, empatie și respect față de complexitatea ființei umane am aprofundat-o și am integrat-o într-o nouă perspectivă. În psihodramă am înțeles că ceea ce este „invizibil” în cuvinte poate fi revelat prin acțiune. Această viziune s-a transformat mai târziu în fundamentul abordării mele transgeneraționale — acolo unde poveștile nespuse ale familiei pot fi aduse pe scenă, simbolic, pentru a fi recunoscute și integrate.

Irina Stoica: Știu că ai cunoscut-o și pe Anne Ancelin Schützenberger, autoarea cărții „Aïe, mes aïeux!”. Cum a fost acea întâlnire?

Cristina Schmidt: A fost emoționant. Îmi doream de multă vreme să o întâlnesc, era un alt om de la care voiam să culeg acele înțelegeri care mă interesau în terapie. Răspunsurile la întrebările noastre, ale celor din grup, aveau mereu o notă de surpriză — erau scurte și provocatoare. Am rămas mult timp pe gânduri cu unul dintre răspunsurile ei. De la ea am învățat să privesc arborele genealogic nu doar ca o structură de nume și date, ci ca pe un organism viu, plin de emoții, alegeri și sensuri.

Irina Stoica: Cum s-a născut programul tău de formare în psihoterapia transgenerațională și ce îl face unic?

Cristina Schmidt: Programul s-a născut în 2009, lucrând experimental cu peste 35 de persoane împărțite în trei grupe. De-a lungul anilor am adunat tot ce s-a publicat, apoi, structurând informația și lucrând cu grupuri noi, am putut observa cum rezultatele se îmbunătățeau vizibil. În 2013 informația a căpătat prima formă de curs. De atunci am adăugat, rafinat și îmbogățit conținutul, ajungând la forma actuală. Rezultatele practicii mele le-am prezentat și în conferințe și congrese internaționale, unde au fost foarte bine primite.

Este primul program complet de acest fel din România și unul dintre puținele din lume, structurat în trei niveluri – Bază, Avansat și Mastery. Abordăm teme precum trauma transgenerațională, loialitățile invizibile, secretele de familie, furia moștenită, iubirile interzise, doliile neîncheiate. Totul este ancorat în tehnici psihodramatice, cu un accent puternic pe experiență, concretizare și simbol.

Irina Stoica: Este un curs acreditat de Colegiul Psihologilor din România, nu-i așa?

Cristina Schmidt: Da, este un program acreditat CPR – formare continuă, destinat psihoterapeuților, psihologilor clinicieni, consilierilor și altor specialiști din domeniul sănătății mintale. Fiecare modul oferă 9 credite CPR și este conceput astfel încât participanții să poată integra imediat instrumentele în practica lor. Dincolo de acreditare, este o călătorie de creștere personală și profesională — o reîntoarcere la rădăcini pentru a înțelege de ce povestea noastră este așa cum este și cum o putem rescrie conștient.

Irina Stoica: Rhona M. Fear, în cartea ei „Vindecătorul rănit” – care a avut o mare influență asupra mea – sugerează că mulți terapeuți pornesc la drum ghidați, conștient sau nu, de propriile răni. Crezi că un terapeut trebuie să-și fi lucrat propria istorie de familie pentru a putea susține procese transgeneraționale? Vindecătorul rănit va proiecta suferința nevindecată asupra altora?

Cristina Schmidt: O formare, mai ales aceasta, are nevoie de profunzime, pasiune, respect și etică. Fără a fi descoperit, înțeles și lucrat în propria genealogie, nu cred că cineva poate vedea legăturile subtile din cadrul proceselor transgeneraționale.

Irina Stoica: E un cuvânt pe care îl evităm astăzi – „vindecare”. Din perspectiva transgenerațională, există vindecare sau cum putem numi adecvat procesul de conștientizare a rănii și travaliul schimbării în raport cu ea?

Cristina Schmidt: Cred că termenul „vindecare” este tradus diferit în dicționarul personal al fiecăruia. Este mai degrabă vorba despre conținere, compasiune, acceptare, exprimare și sens – despre a permite lucrurilor blocate în procesul lor, în viața strămoșilor noștri, să se miște din nou.

Irina Stoica: Cum vei ști că ți-ai atins obiectivele legate de această formare profesională? Cum vor ști cei ce au fost formați că au ajuns în punctul în care pot ghida?

Cristina Schmidt: Atâta vreme cât rămân curioși să afle și să înțeleagă mai multe lucruri, cât timp vor fi frământați să caute noi perspective despre istorie, cultură, religie – atunci sunt în punctul de a ghida.

Irina Stoica: Care este diferența, în profunzimea transformării, între o terapie clasică individuală și una care atinge dimensiunea transgenerațională?

Cristina Schmidt: Cred că „Eu” și „Noi” capătă alte dimensiuni în adâncul fiecăruia. Chiar și o suferință, o traumă trăită pare că nu o ducem singuri – fie ea moștenită sau nu. Poate că, la începutul explorării genealogice, o putem privi prin lentilele fatalității, dar ulterior descoperim că avem libertatea de a schimba și transforma tot ceea ce am moștenit.

Irina Stoica: Cum pot psihologii interesați să se înscrie?

Cristina Schmidt: Cel mai simplu este prin e-mail la contact@psychogenealogy.info sau folosind linkul https://psychogenealogy.info/program-de-formare-psihoterapie-transgenerationala/. Pe site-ul Institutului pe care l-am fondat – Institute for Transgenerational Studies and Practices (ITSP) – se găsesc descrierea completă a programelor, calendarul și linkurile de înscriere. Îi invit cu drag să participe la următoarea prezentare online gratuită, unde pot descoperi ce înseamnă cu adevărat să lucrezi cu memoria transgenerațională.

Irina Stoica: Un ultim gând pentru colegii tăi psihologi?

Cristina Schmidt: Aș spune doar atât: „Uneori, ceea ce vindecăm în noi eliberează întreaga noastră familie – trecut, prezent și viitor.”

Aceasta este, de fapt, esența lucrului transgenerațional – o formă de responsabilitate afectivă care ne reconectează cu rădăcinile și libertatea noastră interioară.

Suna psihologul